Un conac în care a poposit Constantin Brâncoveanu, o moșie oferită ca zestre unei domnițe și o biserică ai cărei ctitori au rămas necunoscuți. Toate fac parte din povestea localității Tunari.
Când vorbim astăzi despre Tunari, ne gândim la locuințe noi, la apropierea de București și la oamenii care aleg să își construiască aici un nou capitol al vieții. Dar, dincolo de imaginea prezentului, există un Tunari mai puțin cunoscut, cu o istorie care ne duce în vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Fotografiile alb-negru și schița publicate într-un studiu din 1975 ne deschid o fereastră către această lume: o casă cu pivniță boltită, o biserică, clădiri gospodărești și un heleșteu. Privite împreună, ele ne ajută să înțelegem cum arăta vechiul ansamblu de la Tunari.
O moșie în zestrea unei domnițe
La 1 noiembrie 1692, moșia Tunari era menționată în foaia de zestre a domniței Stanca, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu.
Documentul amintea heleșteul, casele și pivnița de piatră. Sunt câteva detalii, dar suficiente pentru a contura imaginea unei proprietăți importante, cu locuințe și amenajări care existau deja la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Tunari avea, așadar, un loc în istoria familiei Brâncoveanu cu mult înainte de dezvoltările rezidențiale pe care le cunoaștem astăzi.
Locul în care a poposit Brâncoveanu
Legătura domnitorului cu Tunari nu se oprește la documentul de zestre.
Studiul semnat de Ion Dumitrescu și Radu Crețeanu, publicat în 1975, amintește două popasuri ale lui Constantin Brâncoveanu la conacul din Tunari: în iulie 1701 și în aprilie 1707. Prima ședere a durat câteva zile, iar cea de-a doua, o zi sau două, potrivit relatării prezentate de autori pe baza cronicii.
Fotografia conacului ne arată o clădire sobră. Imaginea interiorului dezvăluie bolțile pivniței, unul dintre elementele care îi păstrau vechimea.
Un detaliu surprinzător: la momentul descrierii sale în studiul din 1975, vechea casă era folosită ca internat pentru elevii școlii din Tunari veniți din alte sate. O clădire legată de istoria unei familii domnești ajunsese să facă parte din viața de zi cu zi a comunității.
Biserica și misterul numelor lipsă
Biserica „Sfântul Nicolae” adaugă poveștii un alt capitol.
Autorii studiului datează construcția lăcașului în anul 1754, cu posibilitatea ca lucrările să fi început în 1753. Printre repere se află o inscripție a pietrarului, datată 1 august 1754, și o inscripție a zugravilor, din 1756.
Dar cine a ridicat biserica?
În studiul din 1975, întrebarea rămânea fără un răspuns sigur. Piatra destinată pisaniei, aflată deasupra intrării, nu fusese inscripționată, iar autorii nu identificaseră portrete ale ctitorilor.
În schimb, descriau ancadramente de piatră bogat sculptate, motive florale și detalii care meritau privite îndeaproape. O biserică a cărei frumusețe putea fi cercetată, dar a cărei întemeiere păstra încă o enigmă.
Ce ne arată imaginile istorice
Colajul și planul care însoțesc acest articol provin din studiul publicat în 1975. Ele documentează înfățișarea ansamblului prezentată atunci, fără să confirme starea actuală a conacului.
În schiță putem urmări relația dintre heleșteu, biserică, casa rezidențială și celelalte clădiri. Este o perspectivă asupra unui Tunari pe care fotografiile de astăzi nu ni-l mai pot arăta în același fel.
La ILFOV IMOBILIAR®, ne place să cunoaștem localitățile în care lucrăm și prin poveștile lor. Pentru că un loc înseamnă și oamenii care au trecut pe acolo, clădirile care i-au adăpostit și amintirile păstrate în documente.
Iar la Tunari, o fotografie veche și câteva pagini de istorie sunt suficiente pentru a ne face să privim localitatea cu alți ochi.
Documentare: Ion Dumitrescu și Radu Crețeanu, studiul despre conacul și biserica din Tunari, Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, nr. 1/1975, pp. 53–58.